Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă
Cum de se naşte pentru un portret ?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştieam atâta că eşti poet !
De-aş putea întrupa iubirea
Ce simţesc eu pentru tine,
Timpul şi nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine...
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţeţe le-aş da,
Senină să rămâie,curată ca un crin,
icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti
Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; - şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Şi-n ora cea de pace, de sfântă liniştire,
Fiinţa mult iubită, ce-n lume te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te slăvesc...
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.
Şi a cerurilor taină adâncă şi divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind
Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii mi-i închid -
Şi-atunci văd că de tine e inima mea plină.
(Veronica Micle)
