M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire

M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,
Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţoşări!
Ştieai c-o măestrie ce nu am cunoscut-o
Că nervul cel din urmă in mine să-l trezeşti;
Demonic-dureroasă era acea simţire-
Dureri iar nu plăcere a tale sărutări...
Şi pân-acum îmi pare că tu eşti un băiat
Ce-n haine de femeie şiret s-a îmbrăcat.

Şi Dumnezeu te ştie...Tu ai un sân frumos,
Tu ai o gură plină şi roşă voluptoasă;
Şi părul tău cel negru in unde de-abanos
Ajunge pân-la şale in unde luminoase;
Şi vorba ta e vie şi ochiul languros
Şi mâna ta cea fină e dulce,mângâioasa;
Şi totuşi mi se pare că-n fire-ţi e-o greşeală
De împli al meu suflet c-o boare de răceală.

Şi ştii,nefericito,că ochiul tău m-atrage
Ca un magnet-şi totuşi in taină îl respinge.
Credeam întâia data că te iubesc-şi-n urmă totuşi simt
Că sângele meu este duşman la al tău sânge.
Ah!cine m-a pus oare să-ţi spun intru-un ceas rău
Că te iubesc...Iubirea de suflet nu te stinge
Cum stinge-asta simţire-ca şi o piază rea-
Suflarea,mintea,pieptul,singutătatea mea.

Mihai Eminescu ( fragment)