Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă, Și-n cuibul meu a poposit pe rând Și porumbelul alb,și vulturul flămând, Și soarele, și vântu, și tăcerea-adâncă.
Vrea sufletu-mi să-i scutur praful și tăcerea, Că-i prăfuit de vânturi și de griji mărunte... Pe cine-așteaptă cuibul meu din munte, De-mi cere iar să-i curăț încăperea?
Covor de frunze netede și moi Aștern în cuib și-l primenesc cu cer, Apoi cobor perdele de mister Pe farmecul enigmei celei noi.
Și-așa, adăpostit de vânt și soare, Căminul sufletului meu deschis Așteaptă solul ultimului vis, Cu-ntoarcerea de păsări călătoare. (Claudia M.)