Se lasă înserarea

Se lasă înserarea ușor peste izvoare,
Și se înneacă marea în razele de soare
Se bucură natura de umbra delicată,
Și se-nnoptează iarăși în lacrima uitată.

Se înserează-n crânguri și soarele apune,
El o durere are, dar nouă nu ne spune,
Tămâie îi e văzul, pierdută îi e iubirea,
Și lasă lin pe șesuri plecată și privirea.

Mie drag apusul zilei când vine înserarea,
Mă bucur iar de visul ce îl atârnă marea,
Am veșnic o lumină când înserarea vine,
Și pot să spun acum că simt că îmi e bine.

Se lasă înserarea între pământ și cer,
Și razele de rouă se zbat încet și pier,
Mie viața o lumină când bucurii zăresc,
Și pot privi amurgul căci simt că îl iubesc...

(Cătălina M.)