Mi-e dor de ochii tăi albaștrii,
Să te dezmierd aș vrea acum,
Să colindăm luciri din aștrii,
Doar singuri noi,pe-același drum.
Să strâng în brațe mări de lut,
Tumultul vorbelor senine,
Să nu gândesc că m-am pierdut,
Fior de râs,în gând cu tine.
Să ne plimbăm foșnind, și zâmbet
Cuprins în mlădieri duioase,
În gândul tău,tăcutul umblet
Rememorând visări setoase.
Te strig, și poarta din pustiu,
Se clatină, în taina serii,
Când mersul meu pare zglobiu,
Și singular în luna mierii.
(Gheorghe Puzdreac)
Mi-e sufletul un cuib săpat în stâncă,
Și-n cuibul meu a poposit pe rând
Și porumbelul alb,și vulturul flămând,
Și soarele, și vântu, și tăcerea-adâncă.
Vrea sufletu-mi să-i scutur praful și tăcerea,
Că-i prăfuit de vânturi și de griji mărunte...
Pe cine-așteaptă cuibul meu din munte,
De-mi cere iar să-i curăț încăperea?
Covor de frunze netede și moi
Aștern în cuib și-l primenesc cu cer,
Apoi cobor perdele de mister
Pe farmecul enigmei celei noi.
Și-așa, adăpostit de vânt și soare,
Căminul sufletului meu deschis
Așteaptă solul ultimului vis,
Cu-ntoarcerea de păsări călătoare.
(Claudia M.)
