Ce fericiţi am fi-mpreună!...

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne întâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înşire
Din ochi câte ne spunem noi!...

Se sorb,adânci şi însetate,
A noastre lacome priviri,
Acelaşi gând şi dor ne-abate,
Aceleaşi tainice porniri.

Ş-atâta ţi-i de înţeleasă
Cerşirea ochilor mei trişti,
Că te roşeşti,ca o mireasă,
Clipeşti,nervos buzele-ţi mişti...

Şi dulce-mi caţi o dezmirdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeţi:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veşniciei vieţi.

O,ne-nţelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Şi, totuşi ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înţeles.

Acum ţi-i inima fierbinte,
Frumoasă eşti,iubită eşti...
Ce mai aştepţi,aşa cuminte,
Şi-n taină singură tânjeşti?

Ce fericiţi am fi-mpreună!...
Ne-am alinta,ca doi copii.
Acu ni-i vremea. numai bună,
De dezmirdări, de nebunii! ...

O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieţii mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării! ...

(Alexandru V. - fragment)