Rochia

Din ladă mirosind a molii şi-a parfum
a scos o rochie din tinereţea ei bunica.
Subţire-i şi uşoară ca un fum,
de parcă-ar fi ţesută din nimica.

Că trist foşneşte crinolina de mătase,
volanele i se destramă şi se taie,
Şi-n loc de raze, siluiete graţioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.

Revede balul cel dintâi bătrâna,
îşi recunoaşte rochia de fată
Şi-i tremură pe-atlasu rece mâna
de-nduioşare multă-nfiorată.

Şi cum îşi pleacă fruntea tot mai tare
i-aşa de gârbovă bunica-n vechiul şal...
Ce s-a făcut frumoasă dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?

Picioarele uşoare şi micuţe,
şi ochii,şi surâsul strălucit,
În trupul gârbovitei bunicuţe
cum, oare, pe vecie de-au murit?

Şi mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrâna-n vechiul şal;
Nu,n-au murit, dansează mai departe
mereu în alte rochii, primul bal.

Blestem timpul şi ale lui secunde
Ce trec ca o dulce amăgire,
Secerând în cale şi stropii de candoare
Şi clipe de virtute şi suferinţe ascunse.

(Magda I.)